Termenul „ie” este derivat din latinescul „tunicae lineae” – tunică subţire purtată pe piele şi se pare că apariţia ei trebuie căutată undeva în vremea civilizaţiei Cucuteni.

În secolul al VI-lea apar menţiuni în limba latină în „Glossarium mediae et infimae Latinitatis” al lui Du Cange, privind termenul de camisa – împrumutat de la celţi – alături de alte aspecte despre portul românesc.

Arta meşteşugului popular – şi a coaserii iei în special – era moştenită din generaţie în generaţie pentru a nu pierde această tradiţie care ne reprezintă, împreună cu rugăciunile potrivite care se spuneau obligatoriu înaintea începerii torsului lânii, a ţesutului sau a împletitului firelor.

Însemnele magice cusute cu grijă, cu fiecare împunsătură de ac, aveau menirea de a proteja purtătorul de spiritele rele, de farmece, ori de soarta rea.

Ia – denumire dată la origini exclusiv piesei vestimentare feminine, cămaşă tradiţională românească de sărbătoare – este considerată cea mai importantă piesă din costumul popular, deoarece determină compoziţia ornamentală a costumului, restul pieselor asociindu-se cu cămaşa, cu care e obligatoriu să se acorde ca epocă, vârstă, ornamente şi cromatică.

Sursa: Radio Romania Cultural- Razvan Moceanu

Cu siguranta Romania avea nevoie de o recunoastere a tuturor simbolurilor cusute si purtate cu mandrie;  Ziua iei a venit ca o incununare a eforturilor depuse.